Cronica INDEPENDENȚEI // Mărturii despre Cenaclul „Alexei Mateevici” și Renașterea Națională

Sursa foto: Arhiva personală a lui Anatol Șalaru

La 15 ianuarie 1988, câțiva tineri au venit la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chișinău pentru a-i aduce un omagiu marelui poet al literaturii române. Au discutat despre limba română și adevărul istoric și au recitat poezii. Întâlnirile au continuat, iar numărul participanților s-a mărit de la o întâlnire la alta. Formați într-o societate sovietică și lipsiți de acces la valorile autentice ale culturii și identității naționale, acești tineri și-au propus să ducă „flacăra dreptății” în întreaga țară. „Doina” lui Eminescu și adevărul despre Pactul Ribbentrop-Molotov se numărau printre temele discutate frecvent.

Din aceste întâlniri avea să se nască Cenaclul „Alexei Mateevici”, care a contribuit la deșteptarea națională de la sfârșitul anilor ’80. Fondatorul cenaclului, Anatol Șalaru, își amintește că, în februarie 1989, peste 30 de mii de oameni, reuniți la Teatrul de Vară din Chișinău, au pornit spre centrul capitalei, scandând lozinci antisovietice și anticomuniste. Oamenii au revendicat recunoașterea limbii române și revenirea la alfabetul latin.


„Mișcarea de Eliberare Națională a luat o amploare nemaiîntâlnită, nemaivăzută și neașteptată pentru foarte mulți, începând cu anul 1989, când Cenaclul „Mateevici” a depășit toate așteptările și la ședințele noastre se adunau zeci de mii de oameni din toată republica”, își amintește Anatol Șalaru.


21 august 2026. Anatol Șalaru la Teatrul de Vară // 1989, ședința Cenaclului „A. Mateevici” la Teatrul de Vară.

Deputat în primul Parlament ales democratic, fondator al Partidului Liberal și ministru al Apărării în perioada guvernării democratice, Anatol Șalaru a vorbit pentru prima dată despre necesitatea creării unei armate naționale la Marea Adunare Națională din 27 august 1989. La aproape patru decenii distanță, fostul politician consideră că Republica Moldova urmează astăzi direcția corectă, cea a integrării în Uniunea Europeană. Drumul până la această alegere a fost însă lung și anevoios, marcat, în opinia sa, de trădări politice și de tentative ale Rusiei de a-și menține sau extinde controlul asupra Republicii Moldova.



Cenaclul „Alexei Mateevici”: de la primele întâlniri pe Aleea Clasicilor la zeci de mii de oameni

În 1988, Anatol Șalaru avea 26 de ani și era colaborator științific la Institutul Moldovenesc de Cercetări Științifice în domeniul Igienei și Epidemiologiei din Chișinău. Despre limba română știa de acasă, din satul său de baștină, Văratic, raionul Rîșcani. Acolo urmărea Televiziunea Română și asculta Radio Iași, învățase să citească cu grafie latină și păstra cărțile tatălui său, de pe vremea când acesta era elev în România Mare. La 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, Anatol Șalaru a venit împreună cu mai mulți tineri la bustul poetului de pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Ceea ce trebuia să fie o simplă comemorare avea să devină începutul unei mișcări care a contribuit la renașterea națională de la sfârșitul anilor ’80.

Anatol Șalaru: „Un moment important al ședințelor cenaclului de pe Aleea Clasicilor l-a constituit citirea pentru prima dată în public a Pactului Ribbentrop-Molotov, pe care l-am primit de la regretatul istoric Ion Conțescu. Atunci, s-a aflat public despre modul în care Germania nazistă ne-a vândut imperiului sovietic.



La început, desigur, eram vreo 10–15, pe urmă au mai venit, a început să crească numărul de susținători și veneau din ce în ce mai mulți. Autoritățile au zis că trebuie să ne organizăm într-o structură, că altfel nu ne mai lasă în stradă, că încălcăm legea. Ideea lor era ca nouă să ne dea un sediu undeva, ca să ne izoleze, să ne marginalizeze, pentru că îi deranjam foarte tare, că noi ne întâlneam în parcul Ștefan cel Mare, care atunci se numea Pușkin.

Noi am acceptat să constituim o organizație neformală pe care am numit-o Cenaclul muzical și sociopolitic Alexie Mateevici, el fiind ultimul clasic al literaturii române. Nu am acceptat să ne ducem într-un subsol undeva sau într-o încăpere, pentru că atunci nu am mai fi avut impactul necesar.

După vreo două luni de activitate, primăvara anului 1988, am insistat foarte mult și ne-au dat voie să punem aici o scenă. Am instalat și boxe, microfon și ne făceam auziți.



Toată aleea până la Bulevardul Ștefan cel Mare era plină de oameni. S-a ajuns la un moment dat că nu mai încăpeam pe Aleea Clasicilor și au zis că nu ne vor mai da voie să facem ședințele aici, pe alee, pentru că încurcăm cetățenilor și veteranilor să se odihnească.

Veneau parcă intenționat. Toate băncile de aici erau pline de veterani cu ordine și medalii în piept când veneam noi, pentru că ei aveau prioritate și se deserveau fără rând. Când noi începeam ședințele la ora unu, la ora 12 venea fanfara militară și cânta până plecam noi. Special ca noi să nu putem să ne facem auziți.

Într-o bună zi am venit, dar nu ne-au mai dat scena. A dispărut scena noastră de aici. Havuzul pornit și muzica la maximum. Ne-au interzis ședințele în centru și ne-au mutat pe estrada din Parcul Valea Morilor. E o estradă care astăzi, cu părere de rău, nu mai există, a fost distrusă.



1988, Anatol Șalaru la ședința Cenaclului „A. Mateevici”, estrada „Lumina”. // 2026, Anatol Șalaru la Teatrul de Vară.



1988, ședința Cenaclului „A. Mateevici” pe estrada „Lumina”, Chișinău. 

Pentru noi era important să continuăm și să ne ducem mesajul. În momentul în care estrada Lumina, spre sfârșitul anului 1988, a devenit neîncăpătoare, ne-am mutat la Teatrul de Vară, care avea vreo șapte mii de locuri pe scaune. La ședințele noastre se adunau și 20–30 de mii de oameni, stăteau în picioare, urcau pe gard, în copaci, doar ca să vadă scena. Acolo aveam o problemă: plăteam mulți bani, 850 de ruble pentru fiecare ședință, ceea ce era egal cu salariul meu pentru o jumătate de an. Am decis toți, mână de la mână am pus și am achitat pentru chirie, partea sonoră era separat, dar ne-am descurcat”.



Teatrul de Vară, un centru al Renașterii Naționale

În jurul cenaclului s-au adunat scriitori, filologi, istorici, actori, poeți, interpreți, profesori, cercetători și oameni simpli, uniți de aceeași preocupare: recuperarea identității naționale și readucerea în spațiul public a unor adevăruri despre limbă, istorie și cultură care fuseseră suprimate sau distorsionate în perioada sovietică.



 Poetul Grigore Vieru la Cenaclul „A. Mateevici”.

La ședințele cenaclului erau invitați specialiști și savanți de la Institutul de Limbă și Literatură, Institutul de Istorie, Academie și Universitate, care le vorbeau oamenilor despre originile, cultura și istoria lor și explicau necesitatea revenirii la grafia latină. Printre cei care au participat la aceste întâlniri s-au numărat Vladimir Beșleaga, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru, Ion Hadârcă, Andrei Vartic, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Lidia Istrati, Ion Druță, Valentin Mândâcanu și alți oameni de cultură și știință.



 Anatol Șalaru, Ion Druță la Cenaclul „A. Mateevici”.



Regizorul Emil Loteanu la Cenaclul „A. Mateevici”. 



Regizorul și actorul Veniamin Apostol la Cenaclul „A. Mateevici”.



Regizorul Victor Bucătaru la Cenaclul „A. Mateevici”. 

Cenaclul a depășit însă rapid granițele capitalei. Membrii săi au pornit într-o amplă campanie de informare în localitățile din Republica Moldova și de colectare a semnăturilor pentru revenirea la grafia latină.



Anatol Șalaru: „Prima demonstrație neautorizată care a blocat Chișinăul și a zguduit clasa politică a pornit de la ședința Cenaclului, în anul 1989, luna februarie. În jur de 30.000 de oameni au plecat organizat de aici. Pe aceste scări au coborât și au mers în Piața Marii Adunări Naționale, care atunci se numea altfel, și au făcut o demonstrație până la Academie și înapoi, blocând practic orașul și scandând lozinci antisovietice, anticomuniste. Au strigat „Limbă, alfabet!”, au scandat: „Trăiască, trăiască, trăiască și înflorească Ardealul, Moldova și Țara Românească!”. 



Practic, Mișcarea de Eliberare Națională a luat o amploare nemaiîntâlnită, nemaivăzută și neașteptată pentru foarte mulți, începând cu anul 1989, când Cenaclul „Mateevici” a depășit toate așteptările și la ședințele noastre se adunau zeci de mii de oameni din toată republica.



Teatrul de Vară a fost un centru al Renașterii Naționale. În anii 1988, 1989, 1990, aici au avut loc cele mai interesante și importante concerte, la care veneau mulți artiști din România, de la noi, și aici, pentru prima dată, la Teatrul de Vară, a fost arborat tricolorul. Sute de drapele tricolore au fost ridicate în sus și nu au mai lipsit niciodată de la ședințele cenaclului.



Imnul Cenaclului „Alexie Mateevici” era „Limba noastră cea română”, care se intona la fiecare ședință și care ulterior a devenit imnul de stat al Republicii Moldova. De aici a pornit drapelul tricolor, de aici a pornit „Limba noastră”, de aici a pornit independența noastră, fiindcă Mișcarea de Eliberare Națională a dus la zguduirea din temelie a imperiului sovietic și la căderea acestui imperiu.



August 2026, Anatol Șalaru pe Aleea Clasicilor. // 1989, Anatol Șalaru la Cenaclul „A. Mateevici”.

Primul pas pentru a obține o victorie politică este trezirea conștiinței naționale, iluminarea poporului - este o muncă foarte grea, dar foarte importantă, pentru că acolo nu lupți pe baricade, dar muncești cu fiecare om în parte, te duci prin colective, școli, case de cultură, organizezi întâlniri cu poeții sau scriitorii. Mergeam cu Nicolae Popa la Călărași, veneau oamenii să se întâlnească cu scriitorii și acolo îi așteptam noi. Au fost niște întâlniri de neuitat.



 Anatol Șalaru și Gheorghe Ghimpu la Cenaclul „A. Mateevici”.

Cu Gheorghe Ghimpu am mers la multe întâlniri, doar noi doi, prin raioane, case de cultură. Oamenii ne invitau, dar veneau și cei de la partid și erau dispute. Noi totdeauna câștigam, pentru că cei de la partid nu erau obișnuiți să dialogheze sau să susțină o confruntare publică. La ei nu se punea problema, era ordin și gata, cum s-a spus de sus, de la partid.

Unul care a venit și s-a implicat foarte serios a fost Grigore Popa de la Ungheni, care în fiecare duminică era lângă noi. Venea o delegație întreagă de la Ungheni. Venea Ion Teleman de la Nisporeni cu o delegație întreagă, din toate raioanele veneau. Profesorii veneau cu elevii, veneau ansambluri folclorice, interpreți, oameni care voiau să fie alături de noi. Noi înregistram ședințele și aveam mii de bobine, casete audio, le-am înregistrat și le-am trimis prin republică.



Primul ziar care a publicat despre ședințele cenaclului a fost „Literatura și Arta”, a fost un efort comun al redacției, deși unii dintre șefi se mai împotriveau. Era revista „Nistru” a lui Matcovschi, unde au apărut materiale foarte, foarte importante care au trezit conștiința națională. Cele mai importante au apărut în 1988, atunci când s-a făcut primul pas. Noi am apărut în luna ianuarie, impactul a început peste două-trei luni, când toată lumea știa despre noi.

În urma protestelor mari, mitingurilor, blocam centrul orașului în fiecare duminică, după ședințele Cenaclului „Mateevici”. După alegerea lui Mircea Snegur în funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, s-a decis votarea legii prin care, practic, s-a revenit la grafia latină, dar limba rusă a fost declarată ca limbă de comunicare între etnii, ceea ce însemna că rușii, așa cum nu știau limba română, nu erau obligați să o vorbească. Erau derogați de la această lege calea ferată, armata și alte structuri unionale. Legea a existat, dar cu foarte multe carențe. Importantă a fost revenirea la grafia latină”.



Intimidați și arestați

În anii 1988–1989, pe măsură ce mișcarea de renaștere națională lua amploare, autoritățile sovietice au recurs la presiuni, intimidări și arestări pentru a-i reduce la tăcere pe cei care contestau politica regimului. Mai mulți activiști au fost arestați și ținuți săptămâni sau chiar luni în închisori, iar eliberarea lor a devenit motiv de proteste publice. Anatol Șalaru își amintește că era frecvent dus la poliție și în instanță, în timp ce securitatea îl supraveghea și îi controla deplasările.

Anatol Șalaru: „Toți am avut probleme cu securitatea, să nu uităm că mulți au fost arestați în 1989, ținuți câte o lună-două la închisoare și au fost proteste mari ca să îi elibereze. În 1988, eu nici nu mai știu de câte ori am fost dus la poliție și de acolo în instanță ca să mi se dea măcar două săptămâni de arest, dar judecătorii au decis să nu se implice, să nu facă jocul politic. De fiecare dată eram eliberat.

La securitate veneau noaptea și mă vizitau la cămin. Au fost într-o dimineață, pe la ora patru, au venit mai mulți, au bătut în ușă și au verificat cu ce am fost îmbrăcat cu o zi înainte, să le arăt culoarea nasturilor de la cămașă, să nu ies din cămin mai târziu de ora 11. Se temeau de proteste în masă. Dar nu asta era intenția mea de a organiza proteste politice în 1988, când eram foarte puțini și foarte slabi. Ca să treci la lozinci politice, mai întâi trebuie să trezești conștiința națională a oamenilor. Dacă omul crede că grafia latină este una străină, el nu va lupta niciodată pentru revenirea la grafia latină. Și dacă el crede că moldovenii nu sunt români și nu au nicio legătură cu România și poporul român și că limba e moldovenească și nu română, această persoană nu va ieși niciodată să protesteze sau să ceară libertăți politice.



În primăvara anului 1988, era mai-iunie, cred că așa, toată presa sovietică din Moldova a publicat materiale devastatoare la adresa noastră. Ne-au învinuit de toate păcatele, de toate crimele posibile și imposibile, de anticomunism, naționalism, tot felul de invective din astea din dicționarul sovietic, și ei au crezut că ne vor desființa, dar la următoarea ședință, cred că s-a triplat numărul participanților, pentru că oamenii au aflat despre existența noastră și au început să vină din ce în ce mai mulți”.



Marea Adunare Națională din 27 august 1989. Anatol Șalaru a cerut crearea armatei naționale

La Marea Adunare Națională din 27 august 1989, Anatol Șalaru, membru al Comitetului Executiv al Frontului Popular din Moldova și conducător al Cenaclului „Alexei Mateevici”, a susținut un discurs în care a legat revendicările renașterii naționale de necesitatea dobândirii unei suveranități reale a Republicii Moldova. Pentru prima dată a vorbit despre necesitatea creării armatei naționale și a reafirmat viabilitatea actului Unirii din 1918. Se întâmpla exact cu doi ani înaintea proclamării independenței.



Anatol Șalaru (fragmente din discursul din 27 august 1989):

„Ce înseamnă suveranitate? Lăsând la o parte frazeologia lașă, trebuie să spunem că suveranitatea înseamnă independență totală la toate nivelurile și sub toate aspectele. Un stat suveran nu poate intra în componența altui stat suveran conform dreptului internațional. Suveranitatea unui stat în componența altui stat suveran e o noțiune inventată de comuniști. Spun aceste lucruri pentru a aduce la cunoștința dvs. tragismul situației în care ne aflăm astăzi. Nimeni în afară de popor nu are dreptul să decidă soarta republicii”.

„Pe teritoriul Moldovei sunt dislocate unități militare ale armatei sovietice. În orice stat suveran, armata se supune guvernului, dar armata de pe teritoriul Moldovei nu se supune Guvernului nostru. Una din două: ori armata nu recunoaște guvernul, ori este o armată de ocupație, iar guvernul este o ficțiune.

Armata este o școală de mancurtizare a tineretului, armata este un factor de solidarizare cu elementele antimoldovenești, armata este un factor de influență social-politică în republică, participând la alegeri. Armata nu recunoaște limbile republicilor, motivând că nu au un loc stabil de dislocare, dar în acest caz armata nu are dreptul de a participa la alegeri în republici. Ieșirea din situație este crearea armatei naționale.

Fac un apel către supușii militari, propun să organizăm o acțiune de depunere a livretelor militare și de refuzare a înrolării în armata de ocupație. Premilitarii să depună cerere să fie înrolați în armata națională”.

„Nu vom fi liberi și civilizați atâta timp cât nu vom recunoaște de la cele mai înalte tribune că Sfatul Țării a fost unul din cele mai democratice guverne din lume. Trebuie să îi aducem în panteonul nostru spiritual pe martirii neamului și marii bărbați Pantelimon Halipa, Ion Buzdugan, Ion Inculeț, Simion Murafa. Nu trebuie să uităm nici pentru o clipă că decizia Sfatului Țării este valabilă și în prezent, ea nu a fost anulată de nimeni. Toate acestea vorbesc de faptul că noi nu luptăm împotriva cuiva, noi luptăm pentru ceva și acest ceva se cheamă existența plenară a românilor din Basarabia. Moldova a reînviat și Dumnezeu este cu noi!”.



După Independență, o nouă miză: integrarea europeană

Cenaclul „Alexei Mateevici” și-a încheiat activitatea la sfârșitul anului 1990, într-un moment în care Republica Moldova intra într-o nouă etapă politică. În acel an, cetățenii au ales pentru prima dată, în mod democratic, componența Parlamentului, legislativ cunoscut astăzi drept Parlamentul Independenței. Anatol Șalaru a devenit membru al acestui Parlament și a participat direct la adoptarea celor două acte fundamentale care au precedat și au consacrat desprinderea Republicii Moldova de Uniunea Sovietică: Declarația de Suveranitate (1990) și Declarația de Independență (1991).

Anatol Șalaru și-a continuat activitatea politică. În 1993 a constituit Partidul Reformei, care ulterior a devenit Partidul Liberal. În perioada Alianței pentru Integrare Europeană, a exercitat funcția de ministru al Apărării, iar ulterior a fost ministru al Transporturilor. Parcursul său politic a rămas legat de orientarea proeuropeană și de consolidarea capacității de apărare a Republicii Moldova.

Anatol Șalaru: „Astăzi, Republica Moldova este cea mai vulnerabilă dintre toate țările europene în fața agresiunii ruse, poate fi cel mai ușor deturnată. Sunt de toată lauda și merită toată aprecierea conducerea Maiei Sandu pentru tot ce a făcut pentru a consolida parcursul european și capacitatea de apărare a Republicii Moldova. Unii spun că noi nu avem nevoie de armată pentru că nu facem față unei agresiuni rusești. Nici nu trebuie să facem față astăzi unei agresiuni rusești, fiindcă Ucraina rezolvă cu succes problemele noastre. Noi trebuie să facem față unei agresiuni rusești din Transnistria care ar putea veni la Chișinău și care ar putea încerca o lovitură de stat.

Rusia a încercat o lovitură de stat începând cu anul 2022, pe toate căile, toate metodele le-a folosit și nu întâmplător Uniunea Europeană acordă o atenție atât de mare Republicii Moldova. Interesul UE este mult mai mare pentru aderarea Moldovei, fiindcă își securizează frontierele și îndepărtează prezența rusă de frontierele UE și NATO. Iar noi trebuie să folosim această ocazie, această șansă unică pe care o avem.

Unii spun: „Nu ne trebuie nouă acum UE, cel mai simplu ar fi să ne unim cu România.” Eu nu cred că e mai simplu, pentru că e nevoie de un referendum constituțional și am văzut calcule și analize care demonstrează că astăzi, sub nicio formă, nu putem câștiga la un referendum. Dacă noi pierdem un referendum, aceasta îi va demoraliza pe mulți, dar va consolida partida rusă din Republica Moldova. Un asemenea referendum ar putea influența și rezultatele unui eventual scrutin electoral.

Sfatul meu pentru toți unioniștii este să accepte această situație și să mergem pe calea aderării la UE, pentru că, în cazul în care renunțăm la parcursul european și un referendum constituțional pentru unire nu va trece, atunci se începe un dezastru. Integrarea europeană este primul pas major către reunificare și, în acest moment, singura cale de a ne rupe economic, politic și geopolitic de imperialismul Moscovei”.

Independența Republicii Moldova nu s-a făcut într-o singură zi. A fost rezultatul unui proces început cu ani înainte de o generație care a avut curajul să ceară libertate, să-și apere identitatea și să revendice dreptul de a-și decide propriul destin. „Cronica Independenței” reconstituie această perioadă prin mărturiile oamenilor care au trăit acele timpuri și explicațiile istoricilor. Sunt povești despre oameni, curaj, speranță și despre o societate care a avut puterea să ceară schimbarea.


	
Cronica INDEPENDENȚEI // Alexandru Tănase: „Independența ca sumă a vieții noastre istorice”
	
Cronica INDEPENDENȚEI // Cum a început „Istoria românilor” în Republica Moldova
	
Cronica INDEPENDENȚEI // Declarația de Suveranitate – actul de curaj care a deschis drumul spre Independența Republicii Moldova
	
Cronica INDEPENDENȚEI // „Mai întâi spui, strigi «Libertate!»”: reflecțiile unei generații care a făcut istorie
	
Cronica INDEPENDENȚEI // „Ne-am pus în fața tancurilor sovietice” - amintiri despre ziua care a demonstrat curajul unei generații