Luna se micșorează în urma răcirii interiorului său

Luna se micșorează, iar oamenii de știință sunt tot mai aproape de a determina cu exactitate cât de mult s-a redus diametrul satelitului nostru natural de-a lungul timpului, conform unui studiu publicat pe 14 octombrie în revista The Planetary Science Journal, transmite Space.com, preluat de AGERPRES și MOLDPRES.

Se consideră că Luna s-a format în urma unei coliziuni violente între un obiect masiv, o protoplanetă numită Theia, și Pământul aflat în stadiul incipient, acum aproximativ 4,5 miliarde de ani. Interiorul său continuă, treptat, să se răcească în urma acestui eveniment străvechi. Pe măsură ce se răcește, Luna se contractă, proces care duce la o micșorare lentă și continuă. În noul studiu cercetătorii susțin că au reușit să estimeze cât de mult s-a micșorat, de fapt, Luna.

În cadrul acestui studiu, oamenii de știință au analizat imagini surprinse de camera sondei Lunar Reconnaissance Orbiter (LROC) și au identificat peste 10.000 de falii recente - crăpături apărute la suprafața Lunii. Acest lucru le-a permis să calculeze gradul de contracție a Lunii în timp. Conform estimărilor actuale, raza Lunii s-a redus cu aproximativ 45 de metri în ultimele 400-800 de milioane de ani.

'Numărul acestor falii recente, dezvăluite de imaginile LROC, este mult mai mare decât mi-aș fi putut imagina vreodată', a declarat Thomas Watters, coordonatorul studiului, geolog și cercetător emerit în cadrul Centrului pentru Studii Planetare și Terestre de la Muzeul Național al Aerului și Spațiului (Smithsonian). 'Pe măsură ce interiorul Lunii continuă să se răcească și să se contracte, este de așteptat ca faliile existente să se extindă, iar altele noi să continue să apară'.

Pe baza observațiilor realizate cu ajutorul LROC, cercetătorii au identificat o varietate de crăpături și forme de relief pe suprafața selenară. Printre acestea se numără o serie de structuri geologice lungi și curbate care iau naștere atunci când suprafața Lunii se contractă, crapă și este împinsă în sus - precum și mici creste în zonele de relief jos, 'câmpiile' selenare, care apar ca niște 'riduri' înguste pe suprafața satelitului.

Activitatea tectonică de pe Lună diferă considerabil de cea de pe Pământ. În timp ce planeta noastră dispune de aproximativ 15 plăci tectonice majore, pe Lună nu există deloc plăci tectonice. În schimb, Luna are o structură formată dintr-o singură placă; asta înseamnă că învelișul său exterior este o piesă unică, întreruptă doar de falii sau alte fisuri similare, apărute pe măsură ce Luna s-a contractat. Prin urmare, în loc ca faliile sau crăpăturile să apară la granițele unor plăci tectonice, ele sunt răspândite pe întreaga suprafață a Lunii.

Cartografiind aceste mii de formațiuni distincte - toate rezultate în urma răcirii și contracției Lunii de-a lungul timpului - cercetătorii reușesc să reconstituie istoria geologică a satelitului nostru natural. Pe lângă determinarea gradului în care Luna s-a micșorat în timp, aceștia au descoperit că anumite zone prezintă mult mai multe falii decât altele. Totodată, regiunile cu mai puține crăpături și falii au o scoarță lunară mai groasă.

Acest lucru i-a condus la concluzia că zonele cu o scoarță mai groasă sunt nu doar mai stabile, ci și că o mare parte din fisurile răspândite pe suprafața Lunii au apărut mai târziu în istoria sa. În etapele timpurii, scoarța groasă ar fi acționat ca un izolator pentru interiorul cald al Lunii, împiedicând răcirea, contracția și, implicit, formarea acestor fisuri.